Blogger Template by Blogcrowds


Codependenţa creează un fel de radar. O persoană a cărei scară (de codependenţă) arată, să zicem, 80, va gravita întotdeauna în jurul cuiva care se află cam între 75 şi 90. Două sute de oameni se adună într-o mare sală de bal. Unul are 85; toţi ceilalţi sub 20. Un codependent, al cărui termometru arată 80, intră în cameră şi se îndreaptă exact spre cealaltă persoană codependentă din mulţime. De fiecare dată. Merge spre ea ca teleghidat.

Henry nu ştie nimic despre rezervorul de iubire din sufletului lui, ca să nu mai spunem că el e aproape gol, dar simte că ceva lipseşte din fiinţa şi viaţa lui. La vârsta căsătoriei, îşi găseşte iubirea vieţii, pe Henrietta lui. Însă, rezervoarele de iubire ale femeilor cu care se întâlneşte şi cu care are legături mai serioase sunt cam la acelaşi nivel ca şi al lui. Henrietta, înregistrează aproximativ 75, 80, 90 pe scara codependenţei.

Se poate foarte bine ca în cazul lui Henry să nu fie vorba de o alegere conştientă. Într-adevăr, dacă provine dintr-un mediu familial disfuncţional, probabil că şi-a spus, „Jur că în familia mea lucrurile vor sta cu totul altfel! Noi nu vom fi ca mama şi tata.“ Apoi, intră în funcţiune acel radar al codependenţei, care-l ghidează invariabil spre un partener exact ca mama sau ca tata.

Cînd Henry şi Henrietta se întîlnesc, ei ascund sau maschează goliciunea rezervoarelor lor de iubire. Cu ajutorul acestei disimulări, plus a radarului, le este uşor amîndurora să vadă unul în celălalt idealul imaginar; „Iată omul care îmi va oferi iubirea de care am nevoie“. Contractul de căsătorie nescris, nerostit sună astfel: „Tu mă vei împlini. Ceva din adîncul sufletului meu lipseşte - sînt sigur că acel ceva e iubirea - iar tu, adevărata mea dragoste, tu poţi să mi-o oferi.“


Am descoperit că, de obicei, cu cît cineva are rezervorul de iubire mai gol, cu atît mai mult idealizează iubirea romantică. Cu alte cuvinte, măsura în care rezervorul meu pentru iubire este gol este exact măsura în care voi fi înclinat să acord prioritate iubirii romantice, imaginii stereotipe hollywoodiene de genul:«într-o scară de vis am întîlnit un străin într-o încăpere plină de oameni şi am avut senzaţia că îl cunosc de-o viaţă..Sunt convins că numai acest lucru mă va împlini. Că va dura veşnic“. Cînd Henry ajunge să trăiască cu Henrietta, focurile de artificii se sting, zilele minunate par a nu fi fost niciodată. Intensitatea exagerată a sentimentelor pe care le nutresc reflectă goliciunea rezervoarelor lor de iubire.


Dacă rezervorul lui Henry ar fi fost aproape plin, el n-ar fi simţit nevoia irezistibilă de a se pierde cu totul în Henrietta lui. Desigur, ar fi avut sentimente calde, pline de tandreţe şi romantism (dar, în acest caz, şi rezervorul ei ar fi fost aproape plin). Totuşi, sentimentele lui ar fi fost temperate de raţiune, logică, valori morale şi, dacă era creştin, de respectul faţă de voinţa Lui Dumnezeu.


Dar rezervorul lui Henry nu e plin. Atîta timp cît nevoile lui afective rămîn nesatisfăcute, Henry este numai o jumătate de om. Şi, cînd se uneşte cu Henrietta, undeva, în zonele profunde ale psihicului lui, răsună irealizabila speranţă: „Dacă alătur jumătatea mea jumătăţii tale, vom fi un întreg. Tu mă vei împlini pe mine, eu te voi împlini pe tine.“


Însă lucrurile nu merg aşa. La modul figurat, căsnicia poate fi comparată cu înmulţirea, nu cu adunarea. O jumătate ori o jumătate egal o pătrime. Ruptură cu ruptură nu face un întreg. Ruptura rămîne. Henry şi Henrietta ajung mai rău decît înainte de a se fi întîlnit.


Dar nu aceasta-i cea mai gravă problemă. În adîncul sufletului, fiecare a ascuns cu grijă, de celălalt şi de sine însuşi, rezervorul lui de iubire, păstrînd secretul asupra faptului că el e aproape gol. Fiecare a sperat ca va fi iubit ca un copil, copilul ascuns din el, adică spera că va putea absorbi suficientă dragoste de la partenerul lui pentru a-şi umple rezervorul gol. Dar nu poţi scunde prea mult timp secretul de un tovarăş de viaţă. În curînd, fiecare descoperă rezervorul gol al celuilalt. Odată ce înşelăciunea este dată pe faţă, pe măsură ce ies la suprafaţă nevoile afective nesatisfăcute, căsnicia se transformă repede într-o furtună de dezamăgiri, amărăciune şi mînie.


Ce se întîmplă în cazul în care rezervorul Henriettei este aproape plin? Mai mult ca sigur că, foarte curînd, va descoperi că relaţia o sufocă - o seacă literalmente. Ea nu are nevoie de o altă jumătate pentru a se simţi împlinită, întrucît este deja o personalitate formată. Simte că ceva nu-i în regulă cu relaţia respectivă. Avertizată de semnalele evidente, pentru că nu e orbită de codependenţă, se va retrage cu siguranţă din această relaţie înainte de căsătorie.


Reprezentarea pe care o utilizăm în terapia de grup este cea a unui om a cărui maşină a rămas pe autostradă fără benzină. El opreşte altă maşină şi încearcă să-şi facă plinul de la rezervorul acesteia, numai pentru a descoperi că şi el este gol. Puţina benzină care fusese, este acum distribuită atît de prost încît ambii şoferi au rămas în drum, neputînd nici unul să mai pornească.


Este extrem de dificil pentru noi să tratăm cupluri în care există atracţia copleşitoare, magnetică, generată de codependenţă. Sentimentele lor sînt incredibil de puternice. Siguri că este vorba de iubire, partenerii nu pot vedea ceva rău în această adevărată idolatrizare a celuilalt. Nu-i oare dragostea pe care o cîntă Whitney Houston sau Neil Diamond?


Gîndiţi-vă la nenumăratele filme, spectacole de televiziune şi cîntece care idealizează acest gen de relaţii amoroase:


o Fiinţa celui care iubeşte se regăseşte toată în fiinţa iubită.


o Dacă inima ta nu mai tresaltă ca la primii fiori ai iubirii, înseamnă că dragostea a murit (Neil Diamond şi Barbra Streisand, „Nu-mi mai aduci flori”).


o Adevărata dragoste coboară asupra ta ca un trăsnet (stereotipul „străinului pe care-l recunoşti într-o încăpere plină“). Dacă nu te ameţeşte, atunci nu-i vorba de dragoste.


o Atracţia fizică este importantă („Trebuie că ai fost o fată frumoasă!“).


o Adevărata iubire e copleşitoare, cu neputinţă de controlat („Nu pot să nu te mai iubesc“).



Comparaţi afirmaţiile de mai sus cu ceea ce au descoperit specialiştii în legătură cu relaţiile codependente:



o Persoana codependentă are o imagine de sine neclară sau greşită, aşa că tinde să se piardă în celălalt.


o Cu alte cuvinte, codependentului îi lipseşte sentimentul identităţii şi al limitelor personale („Eu sînt eu.“). În schimb, se gîndeşte: nu sînt sigur cine sînt eu. Codependenţii ajung să se implice în mod exagerat şi foarte confuz în relaţiile cu persoanele apropiate lor şi-şi pierd identitatea, lăsîndu-se absorbiţi de fiinţa iubită.


o Deoarece rezervoarele de iubire ale persoanelor codependente funcţionează în gol, ele nu pot recunoaşte sau înţelege acea funcţie omenească fundamentală, dragostea adevărată. Persoanele codependente vor face greşeala de a confunda dragostea cu foamea reciprocă de iubire, adică atracţia fizică, sau cu simpla afecţiune.


o Persoanele codependente au o tendinţă atît de puternică spre dependenţă şi comportamente obsesive, încît aduc cu ele aceste înclinaţii în relaţiile lor personale. Foarte uşor ajung să fie obsedate, fără putinţă de scăpare, de alte persoane.


Adăugaţi sindromul satisfacţiei imediate la formele de iubire codependentă popularizate de mass-media americană şi veţi obţine o versiune dureros de deformată a ceea ce trebuie să fie dragostea. O carte foarte citită acum cîţiva ani le învăţa pe femei ce să facă pentru ca să se mărite. Dacă bărbatul nu îţi cere mîna într-un an, înseamnă că nu merită să mai aştepţi, părăseşte-l şi treci mai departe.

Cultura noastră tinde să ignore faptul că multe căsătorii reuşite sînt încă aranjate. În Japonia, acea lume atît de aparte, 40% din căsătorii sînt aranjate. Rata divorţurilor este o pătrime din cea americană. Nu-i deloc de mirare, că psihologii manifestă adesea mult scepticism faţă de iubirea romantică.

Chiar în cazul căsniciilor solide şi reuşite, motivele care i-au adus pe soţi împreună sînt puse în discuţie la un anumit moment. În cele din urmă, poate ieşi la iveală şi o undă de dezamăgire: „Nu-i tocmai ce am crezut eu.“

Cînd oamenii trăiesc împreună, şi mai ales cînd e vorba de doi codependenţi, relaţia se stabileşte de la început la două niveluri distincte. Am pomenit deja faptul că persoanele codependente ascund potenţialul lor redus de iubire faţă de posibila pereche. Dar lucrurile nu se opresc aici.


Imaginaţi-vă că proaspeţii miri patinează pe pojghiţa subţire de gheaţă a unui iaz. Gheaţa de la suprafaţă reprezintă motivele vizibile şi mărturisite ale căsătoriei lor. Acel „De aceea!“, „Te iubesc la nebunie şi amîndurora ne place să patinăm. Vom petrece o eternitate de extaz patinînd împreună.“


Sub pojghiţa de gheaţă se întrezăreşte lacul, şuvoiul de ape care întruchipează speranţele nerostite, contractul nescris. În cele din urmă, pojghiţa va crăpa, pentru că nu este suficient de solidă pentru a susţine căsnicia - care este cea mai uşoară şi, totodată, cea mai grea datorie umană. Patinatorii se vor prăbuşi în apele adînci din străfunduri. Dacă nu sînt pregătiţi să rezolve aceste probleme, căsnicia lor fie că se destramă, fie că se încarcă de regrete şi dezamăgiri amare. Aceste căsnicii sfîrşesc în cabinetul nostru la numai şase luni după nuntă, în amărăciune şi deziluzie.

„O iubesc din toată inima, dar acum nu mai ştiu cine este.“

„Nu e bărbatul cu care m-am căsătorit. E un străin. S-a schimbat.“


Există oare un lucru atît de pur, de neatins, ca iubirea romantică? Există, cu siguranţă, însă acest lucru nu seamănă deloc cu trista versiune de iubire pe care o oferă codependenţa.


("Labirintul codependenţei")


Am ales să public acest fragment din cartea " Labirintul codependen
ţei" din două motive:

1. Mi-a l
ămurit situaţia unui cuplu a căror poveste de dragoste părea ca scoasă din poveşti! Se înţelegeau din priviri, din gesturi şi păreau făcuţi unul pentru celalat. Câţiva ani mai târziu, povestea s-a terminat cu neîncredere, gelozie, lipsă de respect, divorţ, şi......supriza:re-căsătorire urmată de o căsnicie sufocată de resentiment. Am înţeles acum cum a fost posibil ca "dragostea ca în filme" să se transforme din flacără într-o cenuşă care îi înneacă pe ambii parteneri.

2. Toţi avem un anumit grad de codependen
ţa. La unii măsoară 80, la alţii poate doar 20. Intuiesc că fiecare dintre noi a visat măcar o dată la această "iubire ca în filme". Poate câţiva doar am "visat", dar mulţi am căutat-o cu ardoare şi când am întâlnit-o ne-am aruncat în ea cu toate forţele sufletului nostru. Mai mult, atunci când nu am găsit-o, am creeat-o noi!

Tind să cred că majoritatea oamenilor depăşesc 50 pe scara codependen
ţei (0-100). Viaţa în afara Lui Dumnezeu ne face egoişti, lipsiţi de abilitatea de a iubi cu adevărat! Ne căsătorim (cu parteneri aleşi în funcţie de gradul lipsei de iubire), dăm naştere la prunci (dacă vrem!) şi îi creştem în aceeaşi lipsă de Dumnezeu (de Iubire) (dacă nu cunoşti iubirea adevarată nu ai cum să o oferi şi altora. Oferi numai o "iubire" distorţionată ).

Astfel codependen
ţa noastră (indicator al golului lăsat în noi de absenţa afecţiunii, a Iubirii, a Lui Dumnezeu) se perpetuează de la generaţie la generaţie,crescând chiar în intensitate! Poate ne va fi de folos să conştientizăm fiecare în parte propriul grad de "codependenţă"!

Doamne, ajut
ă!


Ce faci când sufletul ţi-e scufundat în golul lăsat de lipsa bucuriei? Când puterile sufleteşti îţi sunt atât de slabe, încât îţi e străină propria existenţă?

Eu am cerut sfatul "jumătăţii mele mai bune"! Şi răspunsul a venit cu o înţelepciune în faţa căreia sufletul mi-a tresărit: te aduni în interiorul tău! Ieşi din trăirea în exterior şi te cuibăreşti în interiorul sufletului tău!

Sfatul mi-a dezarmat orice dorinţă şi putere de a mă împotrivi! Şi am mers şi "m-am adunat" în sufletul meu...şi Doamne, ce am găsit! Am găsit "bucurie". Am găsit bucuria de care maica siluana spunea că e în noi, dar pe care noi o căutăm în exterior ("Bucuria e în noi...noi suntem în afara noastră şi ne uităm pe fereastră") .

Nu e o bucurie exterioară, nu e veselie şi exuberanţă! Nu-nu... e o bucurie caldă, liniştită! O bucurie care m-a ţintuit în "interiorul" meu! Deodată, a fi în interiorul meu, în adâncul meu nu mă mai plictisea. Iar exteriorul părea doar "zbucium"!

Mulţumesc suflet drag pentru sfatul atât de înţelept!

Doamne, ajută!


A cincea categorie de abuzuri şi, poate, cea mai insidioasă, se referă la mesajele implicite sau explicite primite de copii de la părinţii lor, mesaje referitoare la ei înşişi şi la lumea înconjurătoare. Cine sînt? Pot să am încredere în cineva? Ce este viaţa? Cine e Dumnezeu? Ce valoare am eu? Viaţa copilului se modelează conform unor mesaje, rostite sau nu.

Mesajele negative pot fi verbale: în loc de a corecta pur şi simplu comportamentul copilului, mama izbucneşte cu mînie: „Mai bine nu te-ai fi născut! Nu eşti bun de nimic.“ Cu alte cuvinte, îi ucide personalitatea. Copilul nu are un sistem propriu de valori ca să judece aceste afirmaţii. Dacă aşa spune mama, aşa trebuie să fie. Copilul nu are nici un mecanism raţional de apărare, el nu poate spune: „Biata mam
ă! Poate are şi ea probleme personale, care n-au nici o legătură cu mine.“ Nu. În ochii copilului, totul are legătură cu el. Cea mai importantă fiinţă de pe lume tocmai i-a transmis un mesaj şi el îl ia ca atare. Un astfel de mesaj îl loveşte pe copil cu o forţă copleşitoare.

Percepţiile instinctive ale copilului, radarul lui înnăscut, pun în umbră cele mai sofisticate aparate din Războiul stelelor. Copilul percepe intuitiv semnificaţii şi nuanţe chiar în situaţiile în care părinţii înşişi nu realizează că mesajul a fost transmis. Poţi să-i spui cît vrei că îl iubeşti, dacă naşterea lui n-a fost aşteptată şi încă regreţi că l-ai avut, el va şti cu siguranţă aceste lucruri.

În aceeaşi măsură, o familie autoritară şi rigidă poate provoca această codependenţă. Problemele încep atunci cînd modul de a gîndi al părinţilor este unicul permis, cînd felul lor de a înţelege viaţa este unicul valabil, cînd copilului i se interzice să-şi exercite funcţia analitică, punînd sub semnul întrebării sistemul lor de valori, ca să nu mai vorbim de posibilitatea de a încerca şi altceva.

Copiii pleacă de acasă în etape. Mental, afectiv, fizic ei se aventurează în afara cuibului, adesea înainte de a le fi crescut toate penele. Aşa şi este firesc şi sănătos. Părintele rigid, care aşteaptă de la copilul lui să meargă ca şi legat în lesă, trebuie să fie gata în orice moment pentru o explozie. Chiar dacă este vorba de o izbucnire silenţioasă, pagubele nu pot fi evitate.

(Pentru Ann a fost foarte greu să admită că a avut parte de o copilărie nefericită. La urma urmei, părinţii ei îi voiau numai binele şi erau oameni atît de cumsecade. Abuzul comis de tatăl ei fusese involuntar. O iubea pe Ann atît de mult, încît era dispus să muncească pentru ea din greu. El n-a făcut decît să joace cu deosebit succes rolul pe care i-l atribuia societatea, acela de cap şi suport al familiei. În mod firesc, el n-a făcut altceva decît că a împlinit întru totul ceea ce-i impunea spiritul epocii. Mintea vioaie a mamei ei vedea tot felul de lucruri frumoase şi interesante în jur. Ele o împiedicau să se concentreze asupra familiei şi îi captau interesul fiindcă, la vremea respectivă, condiţia femeii, în general, nu-i oferea prea mult. Neglijarea familiei şi lipsa de comunicare nu erau intenţionate. Dar acestea existau. Ambii părinţi, şi Ann în aceeaşi măsură, erau convinşi că îşi cresc copiii aşa cum trebuie. Identificarea semnificaţiei reale a evenimentelor copilăriei ei a fost esenţială pentru vindecarea lui Ann, aşa cum trebuie să fie şi în cazul tău. În lipsa ei, nici Ann, nici tu nu poţi învăţa cum să alegi să iubeşti)

(Labirintul codependeţei)

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire