Avem prieteni care au acelaşi material genetic ca şi noi (majoritatea oamenilor nu intră în această categorie, dar eu mă număr printre puţinii care au un astfel de prieten).
Avem prieteni care ne-au schimbat cursul existenţei. Sunt prietenii cărora le datorăm noua noastră "viaţă"!
Avem prieteni care ne-au "doftorit" şi vindecat sufletul. În faţa prieteniei lor nu ne putem decât pleca capetele în smerenie, căci nici un cuvânt, nici o faptă nu ar putea exprima recunoştinţa şi afecţiunea!
Avem prieteni pe care îi vedem des. Ne întâlnim, discutăm, schimbăm noutăţi despre vieţile noastre, râdem, glumim, împărtăşim o simpatie profundă. Prietenia rămâne însă "exterioară". Sunt prieteni în a căror suflete nu putem privi. Sunt prieteni care nu pot privi în sufletele noastre!
Avem prieteni a căror stil de viaţă şi valori sunt complet diferite de ale noastre, dar alături de care am trecut prin aceeaşi suferinţă! Sunt prieteni de a căror prietenie "exterioară" nu ne putem bucura (suntem mult prea diferiţi pentru asta). Însă ei sunt prietenii care ne-au văzut sufletul şi prietenii a căror suflet l-am văzut!
Avem prieteni de care putem sta despărţiţi ani întregi, dar a căror regăsire e mereu la fel de genuină, la fel de emoţionantă şi la fel de familiară ca în zilele de dinaintea despărţirii.
Avem prieteni care ştiu mai totul despre noi, prieteni care ne-au văzut răul şi întunericul din noi, care au văzut lumina şi binele din noi. Sunt prietenii care ne sunt alături în cele mai negre momente, care ne sunt alături în bucurii. Ei sunt prietenii care "ne cunosc"!
Avem prieteni în care ne regăsim pe noi înşine. Punctele în comun sunt multe şi diverse!
Avem prieteni care nu ne sunt prieteni. Nu ştim mai nimic unii de alţii, nu petrecem timp împreună, prieteni a căror "prietenie" o respectăm atât de mult, încât am ales să nu fim prieteni! Deşi paradoxal, aceştia ne sunt prietenii cei mai buni. Sunt prietenii care ne-au făcut să suferim, pe care i-am făcut să sufere, dar care ne-au ajutat să înţelegem că nu suntem aşa de buni cum am vrea să credem că suntem. Sunt prietenii care prin "neprietenia" lor ne fac cel mai mare bine: ne smeresc şi ne aduc prin conştientizarea neputinţei noastre alături de Dumnezeu.
Avem prieteni!
Ce faci când sufletul ţi-e scufundat în golul lăsat de lipsa bucuriei? Când puterile sufleteşti îţi sunt atât de slabe, încât îţi e străină propria existenţă?
Eu am cerut sfatul "jumătăţii mele mai bune"! Şi răspunsul a venit cu o înţelepciune în faţa căreia sufletul mi-a tresărit: te aduni în interiorul tău! Ieşi din trăirea în exterior şi te cuibăreşti în interiorul sufletului tău!
Sfatul mi-a dezarmat orice dorinţă şi putere de a mă împotrivi! Şi am mers şi "m-am adunat" în sufletul meu...şi Doamne, ce am găsit! Am găsit "bucurie". Am găsit bucuria de care maica siluana spunea că e în noi, dar pe care noi o căutăm în exterior ("Bucuria e în noi...noi suntem în afara noastră şi ne uităm pe fereastră") .
Nu e o bucurie exterioară, nu e veselie şi exuberanţă! Nu-nu... e o bucurie caldă, liniştită! O bucurie care m-a ţintuit în "interiorul" meu! Deodată, a fi în interiorul meu, în adâncul meu nu mă mai plictisea. Iar exteriorul părea doar "zbucium"!
Mulţumesc suflet drag pentru sfatul atât de înţelept!
Doamne, ajută!
(poza de Barry Green)
Într-o postare mai veche menţionam că în anul 2008 am trăit şi "minunea" de a mă îndrăgosti! A început ca o simplă "indragosteală" şi s-a transformat în "minune" prin rugăciune.
Ce am învăţat:
1. Să mă rog !
Ştiu, ştiu că este foarte greu! Mai ales când sentimentele, în goana lor nebună, încalcă limitele inimii şi încep să îţi invadeze întreaga fiinţă. Mintea şi raţiunea deja nu mai sunt aliaţi de nădejde. Zâmbetul nici el nu te mai ascultă şi îţi luminează faţa cu neruşinarea nevinovată a unui copil în fiecare clipă. Dar rugăciunea are loc în duh şi acolo am scăpare!
Rugăciunea e un loc de întâlnire cu cel pe care îl îndrăgesc! Clipele rugăciunii mele pentru el şi pentru mine sunt momentele când "ies la întâlnire" cu el. Nu suntem în parc, nu suntem la o îngheţată, la un suc......suntem chiar în sufletul lui şi al meu.
Când ne îndrăgostim, vălul care ne cade peste ochiii care îl "vad" pe celalat cade şi peste noi, lăsându-i celuilat doar posibilitatea de a întrezări ceea ce suntem. Bucuria iubirii ne face frumoşi, ne adaugă podoabe sufleteşti care nu sunt ale noastre şi care vor cădea mai curând decât putem noi crede. Numai Domnul mă ştie şi pe mine şi pe el, în forma noastră adevărată. El ne cunoaşte sufletele şi doar în faţa Lui, în rugăciune, eu voi ajunge să îl cunosc pe el şi el pe mine! Va fi o cunoaştere de care nu voi fi conştientă pe moment, pentru că va fi o cunoaştere în duh! Dar va fi o cunoaştere ziditoare şi izbăvitoare de ispita unei "iubiri" tragice.
Piatra de încercare constă în ciocnirea dintre dorinţa mea de a şti "acum" deznodamantul şi faptul că rugăciunea nu primeşte răspuns imediat decât foarte rar. Trebuie rabadare şi credinţă în lucrarea Domnului!
2. Să mă întreb de ce îmi place el!
Faptul că mă îndrăgostesc de el şi nu de altul spune ceva despre mine!
În primul rând, să fac bine o analiză a calităţilor care mă atrag la el. Ele vor vorbi despre ce valorez eu într-un partener, iar faptul că apreciez "anumite" calităţi spune ceva şi despre starea sufletului meu!
"Îmi place pentru că mă face să râd" (folosesc exemplul asta pentru că femeile în general se îndrăgostesc mai uşor de bărbaţii cu umor). La suprafaţa poate părea ceva chiar de bun augur. Poate e jovial şi plin de viaţă şi mă va face fericită! Dar de ce natură sunt glumele lui, de ce râd la ele? Pe cine luăm în râs? Şi mai imporant, dacă mă fascinează faptul că mă face să râd, ce rămâne din iubirea mea atunci când voi simţi nevoia să plâng?
Exemplele pot alcătui aici o lista lungă. Deşi importantă, acest tip de cunoaştere este doar primul pas. Adevărul este că noi oamenii suntem atraşi unul de altul şi la un nivel subinconstient.
Îmi place de el şi pentru că e "deştept, frumos şi cu bani", dar şi pentru că sunt în mine anumite dorinţe de care nu sunt conştientă, dar care acţionează în mine şi mă împing spre el. Şi de obicei acestea sunt cele mai importante în decizia noastră să ne placă de X şi nu Y. Că, vorba aia, băieţi" frumoşi, destepţi şi cu bani" sunt cu miile! Dar eu l-am ales doar pe X.
Aceste motive însă nu se pot descoperi doar dacă conştientizez calităţile care mă atrag la el, întrucât ele acţionează într-un mod ascuns mie. Dar le pot afla dacă 3. sunt atentă la el în întregul lui!
a. cum i-aş caracteriza acţiunile? Ce face, cum face?
b. cum interacţionează cu alţi oameni?
c. cum se raportează la lume în general? Foarte-foarte important!
d. cum vorbeşte despre părinţii lui şi care îi sunt relaţiile cu părinţii?
e. cum arată conceptele lui de "iubire", "iertare", "resentiment","orgoliu"? Rămân aceste "concepte" doar în stadiul de concepte sau se concretizează în acţiuni?
f. cum ne certăm? Mă simt ascultată, înţeleasă?
g. cum arată echilibrul dintre trăirea lui interioară şi trăirea exterioară? Care predomină?
Dacă un răspuns la întrebările de sus nu te satisface, nu te descuraja în privinţa lui. Nici răspunsurile tale nu arată ideal. Aflarea răspunsurilor este importantă nu pentru a îl judecă pe el, ci pentru a îl înţelege, pentru a "îl vedea".
Maica Siluana spunea că "Iubirea îmi dă puterea să văd ce nu se vede. Ce numim noi iubire, îndrăgostirea, este o capcană a firii, aşa, pusă, lăsată, îngăduită de Dumnezeu, ca să ne biruim egoismul, ca să avem energie să ne descoperim şi să ne iubim. Că dacă nu ne-am îndrăgosti...nu am sta, nu am avea răbdare. Încet încet,descopăr că nu doar sunt atras şi îndrăgostit, ci chiar iubesc persoana aceea".
Da, am învăţat că "indrăgosteala" e un impuls capcană. Dacă nu sunt în rugăciune mă va prinde şi nu voi ajunge niciodată la adevărata iubire! Faptul că m-am îndrăgostit de X, nu înseamnă decât că îmi da răbdarea de a mă opri şi de a încerca să îl descopăr! Atât numai! Ia aminte G: oricât de intense ar fi sentimentele de atracţie (nu doar fizică, ci şi emoţională, sufletească), ele NU reprezintă iubire! Ele reprezintă numai forţa alegerii de a te opri în faţa sufletului lui (motivele pentru care alegem să ne oprim diferă de oprirea în sine).
4. să văd cum se poartă cu mine!
a. mă caută? (sfat de la o bună amică)
b. ce formă ia căutarea?
c. cum mă priveşte?
(atenţie însă: limbajul privirii are nevoie de traducător. Doar Duhul Sfânt poate traduce ce spun privirile lui în limbajul înţeles de sufletul meu însetat de Iubire! )
d. cum îmi vorbeşte?
5. să fiu atentă la ce simt în preajma lui!
Primele răspunsuri (fericită, împlinită, etc.) ar indica faptul că mă simt"îndrăgostită". "Îndrăgostită" reflectă însă trăirea mea, şi nu reflectă starea relaţiei cu el! "Îndrăgostită" mă pot simţi şi în faţa lui X, şi a lui Y, şi a lui Z!
Pleacându-mi genunchii în rugăciune voi "simţi" şi altceva. Voi simţi efectele acelei cunoaşteri în duh de care vorbeam mai sus. Dacă "indrăgosteala" are şansă să crească în iubirea adevărată , sufletul meu va avea pace. Dacă nu, voi simţi ori tristeţe, ori mâhnire,ori o nelinişte duhovnicească.
6. să ofer darul timpului!
Toate poveţele de mai sus sunt binefăcătoare dacă sunt urmate în timp mai îndelungat! Ceva ce azi te-a înşelat, mâine ţi se va revela în rugăciune în forma adevărată! Dă-ţi însă şansa unui "mâine"!
"În perioada de cunoaştere a celuilat trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică". Urmat cu perseverenţă, acest minunat îndemn, îmi va da şansa acelui "mâine" binecuvântat.
Fiţi binecuvântaţi toţi cei ce iubiţi!
(poza de Barry Green)
Interesant ar fi sa ne punem problema efectului televizorului asupra "formarii" noastre! Nu imi voi pune problema fenomenelor neurologice care se au loc in procesul vizionarii unui program la televizor! Intrebarea mea ramane doar la nivelul personalitatii noastre, a lumii noastre interioare! Cine vom fi dupa privitul la televizor?
Un articol pe care il citeam acum cateva zile discuta despre schizofrenie si televizor si comparatia dintre ele m-a facut sa inteleg un pic efectele televizorului asupra personalitatii noastre! Schizofrenia este o boala in care pacientul nu mai poate percepe lumea exterioara asa cum este ea in realitate datorita unei alte realitati care ii inunda constientul. Ganduri, imagini, perceptii auditive ies la suprafata in constient, distortionand simtul realitatii al pacientului.
Televizorul creeaza aceeasi realitate fictiva, care ne patrunde in constient si ne distortioneaza realitatea exterioara si interioara! Imagini, idei, slogane, tipare de succes, tipare de personalitate sunt aruncate cu forta si viteza catre noi si ne patrund in minte si suflet, si ne formeaza! Valorile noastre de bine si rau, de urat si frumos, de moral si imoral, de succes si de esec sunt atunci formate de televizor!
Acum, daca aceasta "realitate" creeata de televizor ar fi valabila si in lumea exterioara, nu ar fi deloc o problema. Am trai cu totii fericiti si impliniti urmarind standardele si tiparele impuse de televizor! Din pacate insa, realitatea nu e deloc ca cea de la televizor! Si ne trezim confuzi si chiar un pic "schizofrenici". Iesim in lume si vedem ca urmarind tiparele de la televizor nu ne face fericiti. Si ne intrebam: pai cum? Fac exact ca in filme si desi personajul era fericit, eu nu sunt! Am eu o problema?
Am sa folosesc ideea de feminitate ca exemplu, pentru ca sunt si eu femeie si inteleg fenomenul la nivel personal. Vedem la televizor ca fata frumoasa, indrazneata, "experimentata", foarte senzuala, ajunge sa fie fericita in final. Ce dezamagire pe fete cand ies in lume si aplicand toate "retetele" de la televizor ajung de fapt la o existenta chinuita, lipsita de dragostea dupa care au tanjit atat! Si iar sentimentul de uimire si intrebarea "am eu o problema"? Si asa suntem un pic schizofrenici. Avem o realitate in mintea noastra si o alta realitate in jurul nostru. Iar noi nu mai stim care e reala si dupa care sa ne ghidam!
Mentiona articolul ca tinerii de azi, fiind crescuti in fata televizorului, au mari probleme de adaptare la realitate exterioara. Si asta se intampla deoarece notiunile lor de viata sunt altele, sunt cele determinate de televizor. Si cand se confrunta cu realitatea, ei traiesc o mare drama pentru ca nu recunosc valorile lumii lor interioare in lumea lor exterioara! Si daca nu as sti personal de chinul psihologic al tinerilor din ziua de azi, as spune ca e exagerat, ca mereu generatia tinerilor se simte "neinteleasa". Insa rata sinuciderilor in mediul tinerilor ne trage de maneca si ne spune ca e mai mult decat ca sunt "neintelesi". Problema e ca ei nu inteleg ceea ce ii inconjoara. Nu arata deloc ca ceea ce este in interiorul lor! Si de aici drama lor!
Daca scopul nostru este in viata sa ne formam personalitatile, eu zic ca ar fi intelept sa ne formam o personalitate "sanatoasa" cu radacini in ceea ce este real. Folosesc termenul "real" ca fiind realitatea care ne-a dat-o Dumnezeu. Adevarul este ca Dumnezeu a facut lumea dupa niste legi (fizice, chimice, psihologice) si legile astea determina realitatea adevarata! Atata timp cat noi ne formam dupa alte "legi", legi imprumutate de la televizor, mi-e teama ca nu avem alta sansa decat sa traim o viata schizofrenica, o viata chinuita, nefericita! Haideti sa ne formam dupa legile date de Dumnezeu!
Doamne, ajuta!
Pentru a ajunge in punctul B trebuie sa pornesti din punctul A. Punctul A pentru orice om este momentul zamislirii. Punctul B banuiesc ca este moartea fizica (Desi faptul ca biserica se poate ruga inca pentru noi ma face sa ma gandesc ca punctul B nu e atins tocmai la moarte. Poate punctul B este la Judecata finala). Sa consideram insa ca moartea e punctul B.
Ce facem deci intre A si B? Se pare ca ne "construim". Constienti sau nu, noi depunem zilnic efort de "construire", de "zidire". Noi nu suntem deci intr-o forma fixa, predestinata, ci ne formam constant. Ei, asta da responsabilitate!
Constientizarea acestei zidirii active este inceputul unei vieti responsabile.
Doamne, ajuta!
