Punte între două lumi

Din aceeasi carte "Ortodoxia şi Încercarea Comunismului" a lui Andre Scrima:

Cum trebuie să fie ucenicul faţă de duhovnic?

Problema ucenicului este aceea a deschiderii. Fără o bună dispoziţie de a se lasă pătruns şi plăsmuit de lucrarea duhovnicului, ucenicul intră într-o gravă primejdie, aceea a refuzului, a obstacolului voluntar şi încăpăţânat, care duce la sterpiciunea sufletească. De aceea, virtuţile fundamentale ale ucenicului sunt dragostea şi încrederea faţă de duhovnic. În acest cadru interior ajunge ucenicul pe de o parte, la cunoaşterea adevărată de sine, iar pe de altă parte, la umplerea lui de duhul viu al îndrumătorului său, care îl va creşte până la stadiul împlinirii duhovniceşti.


(Andre Scrima "Ortodoxia şi Încercarea Comunismului", p.58-59)

Zilele acestea am început "Ortodoxia şi Încercarea Comunismului", a lui Andre Scrima! Paginile pe care le-am parcurs până acum vorbesc despre călugărie şi semnificaţiile vieţii de călugăr! Modul în care autorul descrie calugaria=viaţa de înger mi se pare fascinant, întrucât mi-e complet nou (nu am mai întâlnit această abordare. Admit însă că acest element de noutate s-ar putea sa vină şi din faptul că nu obişnuiesc să citesc foarte mult pe această temă). Într-unul din capitole, autorul vorbeşte despre relaţia dintre duhovnic şi ucenic. Deşi termenul de ucenic în cazul acestei cărţi se referă la călugări, am găsit cuvintele autorului pe această temă potrivite şi pentru noi, cei din lume!

Această îmbinare duhovnicească are, mai întâi, în vedere o "iniţiere". În viaţa duhovnicească intri ca într-o trăire pe care trebuie să ţi-o întrupezi, să o faci a ta pe dinăuntru. Pentru aceasta, ai nevoie să te călăuzească pe drumurile ei cineva încercat mai dinainte să-ţi descopere pas cu pas şi clipă de clipă înţelesurile lumii în care intri. E mai cu seamă necesar acest lucru, pentru că viaţa duhovnicească trebuie asimilată conştient, ea trebuie să fie maximumul de luciditate a spiritului. Nu este admisibil empirismul călugăresc: acesta duce la rutină, la conformism, la nesimţire sufletească, la împietrire. De aceea, Sf. Simeon Noul Teolog nici nu vrea să recunoască drept creştini pe aceia care nu au conştiinţa trează a lucrării Sf. Duh în ei. Şi inţierea, mistagogia în conştiinţa duhului, are, de fapt, sensul naşterii de a doua. Omul duhovnicesc nu se poate construi pe dinafară, el se naşte lăuntric, nu din poftă trupească, ci din Dumnezeu. Aceasta e taina fiinţei noastre lăuntrice numite personalitate: moartea de fiecare zi a omului vechi, naşterea de fiecare zi a omului nou. Duhovnicul este cel care ctitoriceşte şi conduce operaţia extrem de delicată a creşterii duhovniceşti a ucenicului, veşnica lui reînnoire în Domnul. El poate spune cu smerenia stadiului sau: "Fiul meu eşti, astăzi eu te-am născut". În felul acesta, îmbinarea duhovnic-ucenic perpetuează preţioasa spiţa a neamului duhovnicesc: duhovnicul transmite ucenicului nu carne din carnea sa, ci duh din duhul său şi al Lui Dumnezeu."

(Andre Scrima "Ortodoxia şi Încercarea Comunismului", p.56-57)

Avem prieteni care au acelaşi material genetic ca şi noi (majoritatea oamenilor nu intră în această categorie, dar eu mă număr printre puţinii care au un astfel de prieten).

Avem prieteni care ne-au schimbat cursul existenţei. Sunt prietenii cărora le datorăm noua noastră "viaţă"!

Avem prieteni care ne-au "doftorit" şi vindecat sufletul. În faţa prieteniei lor nu ne putem decât pleca capetele în smerenie, căci nici un cuvânt, nici o faptă nu ar putea exprima recunoştinţa şi afecţiunea!

Avem prieteni pe care îi vedem des. Ne întâlnim, discutăm, schimbăm noutăţi despre vieţile noastre, râdem, glumim, împărtăşim o simpatie profundă. Prietenia rămâne însă "exterioară". Sunt prieteni în a căror suflete nu putem privi. Sunt prieteni care nu pot privi în sufletele noastre!

Avem prieteni a căror stil de viaţă şi valori sunt complet diferite de ale noastre, dar alături de care am trecut prin aceeaşi suferinţă! Sunt prieteni de a căror prietenie "exterioară" nu ne putem bucura (suntem mult prea diferiţi pentru asta). Însă ei sunt prietenii care ne-au văzut sufletul şi prietenii a căror suflet l-am văzut!

Avem prieteni de care putem sta despărţiţi ani întregi, dar a căror regăsire e mereu la fel de genuină, la fel de emoţionantă şi la fel de familiară ca în zilele de dinaintea despărţirii.

Avem prieteni care ştiu mai totul despre noi, prieteni care ne-au văzut răul şi întunericul din noi, care au văzut lumina şi binele din noi. Sunt prietenii care ne sunt alături în cele mai negre momente, care ne sunt alături în bucurii. Ei sunt prietenii care "ne cunosc"!

Avem prieteni în care ne regăsim pe noi înşine. Punctele în comun sunt multe şi diverse!

Avem prieteni care nu ne sunt prieteni. Nu ştim mai nimic unii de alţii, nu petrecem timp împreună, prieteni a căror "prietenie" o respectăm atât de mult, încât am ales să nu fim prieteni! Deşi paradoxal, aceştia ne sunt prietenii cei mai buni. Sunt prietenii care ne-au făcut să suferim, pe care i-am făcut să sufere, dar care ne-au ajutat să înţelegem că nu suntem aşa de buni cum am vrea să credem că suntem. Sunt prietenii care prin "neprietenia" lor ne fac cel mai mare bine: ne smeresc şi ne aduc prin conştientizarea neputinţei noastre alături de Dumnezeu.

Avem prieteni!

Familia normală

Ce înseamnă o familie normală? Întrebaţi o sută de adulţi şi veţi obţine o sută de răspunsuri diferite. Iată cîteva criterii folosite de ei, pe care le-am dedus din observaţiile clinice:

o Părinţi echilibraţi, sănătoşi. Fără depresii, fără boli psihice, nemarcaţi de frustrări majore în ceea ce priveşte viaţa lor în general, sau anumite aspecte ale ei, în special. Dacă au suferit cîndva de depresii, au reuşit să se vindece complet.

o Părinţi non-dependenţi. Pe lîngă problemele evidente - abuzul de alcool sau substanţe chimice - pot exista comportamente obsesive ca excesul de muncă sau de mînie, risipirea banilor, tulburări de nutriţie.

o Părinţi maturi, pe picioarele lor, capabili să se descurce în viaţă.

o Părinţi care au o imagine de sine pozitivă, plină de încredere.

o Părinţi care au o legătură adecvată cu Dumnezeu. În cel mai reuşit scenariu, Dumnezeu reprezintă centrul vieţii familiei.

o Părinţi care urmăresc fericirea căsniciei lor.

o De obicei, persoanele cu un nivel scăzut de codependenţă provin din astfel de familii şi-şi întemeiază la rîndul lor familii sanătoase. Acum, să analizăm celălalt capăt al scalei: dependenţa extremă.

Familia codependentă

Inversaţi situaţia de mai sus:

o Unul sau ambii părinţi suferă de un dezechilibru psihic; părinţii sînt ocupaţi, frustraţi, au o perspectivă nerealistă asupra vieţii. Dacă numai unul dintre părinţi este afectat de aceste probleme, celălalt va fi preocupat exclusiv de partenerul bolnav.

o Părinţi dependenţi de alcool, substanţe chimice, muncă; mistuiţi de furie sau de pofte; obsedaţi de lucruri faţă de care persoanele sănătoase manifestă un interes normal.

o Părinţi imaturi; mai ales părinţi care se bazează pe copiii lor pentru subzistenţă, sprijin afectiv, sfaturi, ajutor.

o Părinţi care au o imagine de sine deformată sau slab dezvoltată.

o Părinţii care nu au o legătură corectă cu Dumnezeu; unul sau ambii pot fi atei sau agnostici. Se poate ca ei să fie extrem de credincioşi, dar perfecţionişti (dacă arăţi, te porţi sau gîndeşti exact aşa cum trebuie, Dumnezeu te va primi), foarte rigizi din punct de vedere a teologici (singurul mod corect de a te raporta la Dumnezeu este cel pe care-l ştiu ei) sau pur şi simplu neînduplecaţi în a-i sili pe copiii lor să urmeze exact acelaşi drum ca şi ei.

o Părinţi care divorţează, se despart, se ceartă violent, au sentimente negative unul faţa de celălalt sau faţă de căsătorie în general; părinţi care nu se înţeleg, dar rămîn cu toate acestea împreună „de dragul copiilor.”

(Labirintul codependenţei)